Ploua. La final de tura. Ultimul caz…
O doamna cu varsta in jur de 60 de ani, suferind de cancer de colon. Ne cheama familia: fiica și ginerele.
Ne explica de la intrarea in casa: “Mama a fost diagnosticata cu cancer de colon acum cateva luni. Evolutia a fost fulgeratoare si nu s-a mai putut face
mare lucru pentru salvare.”
Intram in dormitor, unde doamna este intinsa in pat, cu capul pe niste perne mari.
Slaba, incredibil de slaba la fata, cu parul scurt, alb, și o paloare morbida. De cateva zile nu se mai poate misca. Boala i-a produs edeme gambiene, picioarele-i sunt foarte umflate, facand deplasarea aproape imposibila.
Pentru toaleta, este mutata de copiii dansei de fiecare data. Fata este surmenata, slabita. Ne zic ca au primit termen peste abia doua luni, doar pentru depunerea dosarului la o casa de ingrijiri paleative. Nu știu cum se vor descurca pana atunci, in caz ca va mai exista un “atunci”.
Femeia nu mai poate manca aproape nimic. Glicemia e prabusita. Vomita des, numai suc gastric.
Dar de departe, cel mai rau lucru e constituit de dureri. Are mari dureri, in tot corpul.
De aceea ne chemasera, in speranta de a mai trece inca o noapte fara dureri insuportabile.
Saraca, nici nu avea putere sa se planga. Tot ce putea articula, cu efort, erau cuvinte greu de ințeles. Glasul era asemenea unei viori singuratice, stinse, in pauza dintre actele unei opere, cand instrumentiștii se pregatesc.
“Maaaaaaamaa…..vooomiiit…..”
“Da, mama, iți aduc olița, de abia am spalat-o”. Și apoi, catre noi: “nu mai pot, nu știu cat mai rezist”.
Prea puțin o putem ajuta noi. Un calmant din dotarea ambulanței nu face minuni.
Doamna iși așteapta moartea. Moartea parca e in camera, acolo cu noi, dar nu vrea sa o ia, inca. Parca-i privește pe membrii familiei cum trudesc, cum sufera, neindurandu-se sa spuna: “stop!”.
Geme, incet, cateodata aproape insesizabil. O doare, sufera.
Cred ca eu și colegii mei de echipaj ne-am evitat privirile. Eu, sigur mi le-am ascuns. Doar trebuie sa fim tari. De asta suntem la Ambulanța. Dar era prea mult. Cat de tare sa fii?
Terminam ce aveam de facut.
Ce sa spunem la plecare? “Sanatate”? “La revedere”?
Ieșim la salvare, in ploaie, cu inca o parte de suflet macinata de intrebari…
Cum e posibil ca cineva sa sufere atat de mult? Și pentru ce? Toate au un rost, dar cateodata adevarul e atat de bine ascuns; printre lacrimi.
