Povestea Roxanei de astazi nu are nevoie de introduceri sau precizari suplimentare.
“De fiecare data cand merg in parcul de la Sala Palatului, imi amintesc de domnul pe care l-am resuscitat si care, dupa interventia ulterioara a serviciilor de urgenta, a plecat cu puls la spital.
De fiecare data, cand trec pe Kogalniceanu, pe la Enel, pe la coaforul de la Plaza, pe la Piata Romana, si prin multe alte locuri imi amintesc de cazuri la am participat pentru resuscitare sau alte manevre de prim ajutor.
Oare de azi incolo cum va FI? De fiecare data cand voi ajunge acasa, imi voi aminti de doamna aceasta?
Astazi, o tanara doamna a intrat in STOP CARDIO RESPIRATOR cu mine langa ea… la INTRAREA blocului meu.
O alta zi grea, cu lacrimi inghitite sec. Maini tremurande. Dureri musculare. Buze muscate in linistea asteptarii unui semn bun de pacient. Cu frustrarea ca a iar murit cineva langa mine, vorbind cu mine…
Dar e greul acela care pastreaza multumirea ca ai fost acolo in primul minut – eram acasa cand a intrat alarma Exista Un Erou si am coborat in cateva secunde.
Multumirea ca ai stiut ce sa faci si ai acordat maxim se sanse.
Ca ai linistit si tinut de mana un om, inainte sa moara.
Ca ai stiut sa ceri re-apelare la 112 si ai stiut sa ceri la coordonare, sa explici ca persoana se decompenseaza si ca trebuie urgentat primul ajutor pentru ca probabil urmeaza stop.
Ca ai stiu sa recunosti instalarea stopului cardio-respirator si sa incepi manevrele de resuscitare.
Ca apoi, cu ajutorul echipajului urgentat, s-a adminstrat soc in primele 5 minute de la instalarea STOPULUI (defibrilare precoce).
N-a fost sa fie. Si e greu. Mi-e greu azi. Dar voi continua. Putea sa fie. Ar fi putut sa traiasca. A avut toate sansele, un voluntar si ulterior 2 echipaje de prim ajutor.
Ganditi-va ca poate era bunica/matusa sau oricine cineva apropriat (doamna de azi avea… 40 de ani). Ar fi putut trai pentru ca a beneficiat din prima clipa de suportul unui voluntar instruit.
INVATATI VA ROG, ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR. Azi, ar fi putut sa fie si altfel…”
Multumim, Roxana!
